Intenţia mea cu această, poate nu nouă, în ansamblu, dar totuşi nobilă încercare de reevaluare, din perspectiva filosofiei iubirii, a creaţiei poetului român Lucian Blaga este şi o expresie a tentaţiei sesizării propriei lumini, descoperind, printr-o activitate intelectuală, că duelul cu ambiţia ar stimula prefigurarea ipostazei de “donator de sânge la spitalul cuvintelor” (definiţia aforistică a scriitorului îi aparţine lui Lucian Blaga, “Elanul insulei”,1977), dar şi materializarea unui alt gând profund al autorului în favoarea descoperiri noastre interioare, ca imbold la perfecţiune: Lupta reuşeşte mai ales acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul (1). Evadarea în dimensiunea Lucian Blaga – un univers larg, cu o densitate a culorilor bucuriei a căror „prizonierat” îţi stimulează calitatea de filosof al zilei, când este vorba de cucerirea nemărginirii, cu îndemânarea celui “străbătut de-avânt (“ C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi / în mine / mă-nchin luminii voastre, stelelor, / şi flăcări de-adorare îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. (Stelelor)) şi cu ponderea la iluminarea întru înţelegerea propriei existenţe, aşadar şi celei a unei lumi, întru umplerea golurilor cu produsul unei veritabile conştiinţe asumate ce ar stopa surparea liniştei cu exces de durere (Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci / pe geamuri. Plouă. / Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată / durerea, / ce-o simt, n-o simt în mine, / în inimă, /în piept, / ci-n picurii de ploaie care curg… / Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu toamna şi cu seara ei / mă doare ca o rană. / Spre munţi trec nori cu ugerele pline. / Şi plouă (Melancolie) ar fi o susţinere a probei la măiestria de a capitula în faţa acestui mister şi a ceda inspiraţiei, detaliu semnificativ întru a dezvălui exaltarea sufletească intens trăită („…Poeziile lui Blaga sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate de o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti însele”) (2)şi a o împărtăşi întru aplanarea unui conflict cu propriul sine supravegheat, sub auspiciul notelor criticii literare, de prospeţimea gândului în toată expresivitatea, pe agenda de azi, ca şi pe cea de ieri, deşi s-au împlinit mai bine de 130 de ani de la naşterea scriitorului: “Suflu liric autentic”(3), poetul Lucian Blaga a rămas să se remarce prin “beţia dionisiacă, declanşată pe scară cosmică, (care ) este expresia – în plan imaginativ – apetitului tineresc de viaţă, reprimat în ordinea empirică” Criticul va aprecia în continuare ipostaza autorului de „vizionar ce trăieşte problematizând” (4) („Lumina și păcatul, / îmbrățișîndu-se, s-au înfrățit în mine-ntîia oară / de la-nceputul lumii, de cînd îngerii / strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită, / de cînd cu ochii de otravă șarpele pîndește / călcîiul adevărului să-l muște-nveninîndu-l” (Pax magna)), eul sugerând că omul este ispitit de o „aderare”, niciodată prevăzută, la păcat, în cadrul căreia lumina, strâmtorată de lanţul ispitelor, pretinde, pe cât e posibil, recuperarea spaţiului meritat în sufletul omenesc.
Filosofia presupunând mereu apariţia unor frecvente întrebări pe seama unor răspunsuri la întrebările anterioare, creaţia lui Lucian Blaga este o sursă inepuizabilă de interpretări ale textului ce permite dezvăluirea continuă a unui conţinut valoros de idei anunţat în chiar cadrul unei „tăceri abisale de peste ani” ce ar fi spartă de căderea, cu rezonanţă, a roadelor mult aşteptate din pomul vieţii (”Ades un zgomot surd mă face să tresar./ Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele, / sau e moartă şi ea / de sute de mii de ani?/ Să fie paşii mici şi guralivi ai ei, / sau poate pe pămînt e toamna / şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele, / pe mormînt / desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?”(Gândurile unui mort)) întru o redescoperire a rostului vital al omului de creaţie ce i-a asigurat o ţinută demnă în albia semnificativului „a fi” prin prisma sentimentului a iubi viaţa (“…rostul iubirii este să restabileşti pentru o clipă haosul iniţial din care să se nască o lume nouă…” (Lucian Blaga)) până la sacrificiu, continuând edificarea „Coloanei…” lui Brâncuşi: „Sapă, frate, sapă, sapă / până când vei da de apă. / Ctitor fii fântânilor, ce / gura, inima ne-adapă. / Prinde tu-n adânc izvoare – / de subt strat stihie blândă. / Să se-aleagă din argilă / ochiuri lucii de izbândă…”.(Sapă, frate, sapă, sapă)
Reconsiderat ca evadare în metafizică, spaţiu în care eul devine o rezonanţă a fiorilor în dorinţa de cercetare a infinituluiu fenomenelor uluitoare iremediabile ale lumii şi de exprimare inedită a limbajului acestora (Soarele în răsărit / –de sânge-şi spală-n mare / lancile, cu care a ucis în goană noaptea /ca pe-o fiară. Eu / stau pe ţărm şi / – sufletul mi-e dus de-acasa. / S-a pierdut pe-o cărăruire-n nesfârşit şi nu-şi gaseşte / drumul înapoi (La mare), acest mistic zbor al poetului Lucian Blaga se anunţă ca o raportare la o realitate trăită cu efervescenţă de către un ostatec al iubirii – sentiment ce este ţesutul fin dintotdeauna al fiinţei umane: „Iubeşti – când simţiri se deşteaptă / că-n lume doar inima este, / că-n drumuri la capăt te-asteaptă / nu moartea, ci altă poveste” (Iubire). De altfel, criticul literar , academician Mihai Cimpoi, referindu-se la filosoful Lucian Blaga va consemna următoarele: „Conştiinţa umană se manifestă în două orizonturi: cel al lumii concrete şi cel al misterului, acesta determinând şi calitatea omului de creator de valori, înzestrat cu darul de a converti misterele în metafore revelatorii şi în tipare abisale”(5) De fapt, ideea: „ Conştiinţa umană trăieşte într-un climat de valori spirituale, iar filosofia s-a străduit aproape întotdeauna să elucideze substratul şi natura acestor valori” (6) îl va conţine atât pe poetul, cât şi pe filosoful Lucian Blaga, proiecţia eului fiind în toate cazurile cea a înseninării clipei cu aplicarea sinesteziei – tehnică literară ce presupune transpunerea metaforică a datelor unui simț în limbajul altui simț. Un exemplu elocvent în acest sens este poemul „Linişte”, în care energia este recepţionată ca sunet (Atâta linişte-i in jur de-mi pare că aud / cum se izbesc în geamuri razele de lună), Eugen Lovinescu descriind acest procedeu în felul următor: „…Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintâi a auzit zgomotul razelor de lună bătând în geamuri. Imaginea nu este unul din elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi” (7). De fapt şi în continuare vom observa această împletire a simţurilor când timpul trecut devine conturul nu doar văzut, ci trăit şi venerat de un prezent („… În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu / Se spune, că strămoşi, cari au murit fără de vreme, / cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi, / vin, / vin să-si trăiască mai departe / în noi / viaţa netrăita (“Linişte”)), distingerea vocilor generaţiilor, ca organism viu, constituind mărturia că numai astfel poate fi declarată instaurarea armoniei în cadrul evaluării/aprecierii nivelului rezonanţei între ceea ce a fost şi impactul ei pozitiv acupra a ceea ce este, specificat ca determinant al Universului Iubirii şi raportat la sufletul omului pe care filosoful Lucian Blaga îl va recunoaşte ca lume a lui Dumnezeu: „Cele mai minunate cuvinte, ce-au fost rostite cândva pe pământ, sunt: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine ca înfăţişare externă. Nici nu poţi zice , că este aici sau dincolo, – căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este în voi înşivă. Orice reformă radicală religioasă trebuie să purceadă din cuvintele acestea. Să nu pornească oare şi la noi – tot de aici?” (8) O astfel de gândire nobilă îl selectează pe poet ca reacţie de condensare dintre idee („Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinţii, / porneşti din văi s-ajungi în slava minţii…”(Anii vieţii)) şi clipe-instantanee trecute prin fibra fiinţei („Prin anul lung, ah, lung, de altădat / de-abia iubirea m-a întemeiat”. (Anii vieţii)), al căror produs valoros este sentimentul – deloc accidental – al iubirii, cu alura metaforei ce implică o pondere religiozităţii creştine prin a-i asigura calitate vieţii prin viaţă: „Iubeşti – când simţuri se deşteaptă / că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-aşteaptă / nu moartea, ci altă poveste”(Iubire).
Aşadar, concentrare totală la ceea ce numim viaţă, cu toate aspectele ei de mister(“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte…” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)), Lucian Blaga este un descoperitor de sensuri şi un erudit predicator , dar nu numai ca specialist al domeniului profesat – filosofie, noţiune ce conţine sintagma philia – iubire; sophia – înţelepciune, adică iubire de înţelepciune” – în calitatea sa de absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu (1917), al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Viena (1920) şi de profesor angajat la Catedra Filosofia Culturii a Universităţii din Cluj-Napoca, ci şi de cea de trăitor al sentimentului autentic de bun creştin, biblia rămânând simbolul credinţei cu cel mai profund tratat de iubire trăit în imensitatea ce va conţine viaţa autorului ca pe o cea mai elocventă enigmă despre enigme care rămâne şi al cărei sens îl interpretează: “Cu cât lămurim printr-un fenomen sau printr-o lege mai multe enigme, cu atât devin ele însele mai enigmatice: aş vorbi în privinţa aceasta foarte bucuros despre un principiu al conservării enigmelor „(9)
Deja prin însuşi titlul primului volum de poezie – “Poemele Luminii”(1919) – Lucian Blaga se anunţă un mesager al calităţilor profund umane pe care le promovează în cadrul actului de creaţie, trăind uluirea de fiecare dată ca pentru întâia oară, parte a axei vieţii fiind veneraţia originii, dar şi valorificarea tainei ce o înconjoară şi care e o deschidere cu alte semne de întrebare care provoacă definirea mereu total indefinită, fiecare răspuns fiind mereu o destrămare a întunericului în sute de întrebări născătoare de lumină: “…Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – / şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci, tremurătoare, / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles / se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari / sub ochii mei – / căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…). Radiografiere a cunoaşterii lumii cu recunoştinţa pentru “stropul din lumină” care este (“Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”(Lumina)), eul polemizează pe seama “setei de lume şi soare” în viaţa cu cele “trei feţe” ale omului (“Copilul râde: / „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” / Tânărul cântă: / „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea” / .Bătrânul tace:”Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”.(Trei feţe), toate semnificative şi uneori trăite concomitent( “Sunt ca o moară lângă râu. / Obişnuitu-s-a gândul / să doarmă în mine / vârste de-a rândul” (Moara), dar pledând totuşi pentru păstrarea consecutivă în fiecare dintre aceste dimensiuni pe cea a copilului, acesta realizând inspectarea păstrării calităţilor, ca reglor al seismelor psihologice, într-o lume de vis intangibilă, cu simbolul inocenţei, cuminţeniei şi al invenţiei şi cu rolul de suveran asumat inconştient al situaţiei în care Dumnezeu este neglijat, declarându-L „locuitor” al sufletului uman în afara oricăror remize: “O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în mine / un rob în temniţă – încătuşat”(Vreau să joc).
De “un lirism intens, extatic (…) care atinge vibraţia copleşitoare a pânzelor lui Van Gogh” (10), poezia lui Lucian Blaga, ( Traduc întotdeauna. Traduc / / în limba românească / un cântec pe care inima mea / mu-l spune îngânat, suav, în limba ei (Stihuitorul)), “veşmânt în care ne îmbrăcă iubirea şi moartea”, poartă un ecou al intraductibilului, sonorizat mereu de un dictat al inimii: “Când fiecare celulă din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest chip” (Lucian Blaga, Elanul insulei). De altfel, critica literară, în persoana lui Daniel Dragomirescu, îi va atribui lui Lucian Blaga afinităţile sale cu expresionismul austro-german de care a fost influenţat în timpul studiilor, combătând astfel ideea lui E. Lovinescu de a se fi aflat sub zodia impresionismului francez(11). Prin urmare, iIubirea îşi poartă antetul său în multiplele imagini asociate ce se interpătrund în creaţia acestui autor: Dumnezeu-iubirea / iubirea- Dumnezeu; Dumnezeu-lumina / lumina-Dumnezeu; Dumnezeu-cuvântul / cuvântul-Dumnezeu, dar şi femeia-lumină (“În curând n-o să mai pot bea nimic. În curând n-o să mai pot mânca nimic. Căci femeia pe care o iubesc schimbă în lumină tot ce atinge”(din “Elanul insulei”(1977)), femeia-cuvânt (“Un text şi-o melodie / e iubita mea / cuvânt acoperit de cântec, / cuvânt ce nu-l pot descifra…”), ipostaze coagulate în acest “Ermetism” şi favorizate de aceeaşi aureolă a codificării / decodificării prin alte cifruri neanunţate ale înţelesurilor lumii, ce se încadrează în formulele anterior menţionate pentru care autorul păstrează şi un pretext: “Când Dumnezeu se îndrăgosteşte de-o creatură sau fiinţă, privirea Sa stăruie asupra lor, ca „frumuseţe” a lor” (Elanul insulei). Este poate cea mai concludentă idee în opera lui Lucian Blaga că tot ce este frumos este iubire şi poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă facem trimitere la afirmaţia lui Einştein în “Scrisoarea secreta catre fiica sa Lieserl” – “Iubirea este Lumina, care ii lumineaza pe cei ce o ofera si o primesc”(12) – vom conchide următoarele: fără a-l cunoaşte pe Lucian Blaga, autorul teoriei probabilităţilor i-a ofeit un loc de veci printre semănătorii de lumină. Valorificând această energie de-a lungul scurtei sale vieţi, poetul- filosof, prin aspiraţia sa către iubirea prin cunoaşterea Creatorului, şi-a meşterit inedita icoană cu chipul Cuvântului, adică cu cel al Iubirii pentru Dumnezeul din sufletul său, predispus a fi cel al lumii întregi. Intuitiv conştientizând că “Dumnezeu este iubirea, iar rodul acestei iubiri este cosmosul paradiziac” (13), în zborul metafizic, cu excelenta calitate de traducător al limbajului simţurilor în ipostază de sinesteziolog, Lucian Blaga ne invită la masa rotundă a eternităţii operei sale ce ne îndeamnă la o continuă cugetare într-un drum infinit al anotimpurilor fără a le neglija asupra a ceea ce suntem şi cine ne dorim să fim: “A cunoaşte. A iubi. Înc-o dată, iar şi iară, / a cunoaşte-nseamnă iarnă, / a iubi e primăvară”(Primăvara)
Referinţe bibliografice:
3. Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Ed. Minerva, a.1988
4. Micu, Dumitru. Lirica lui Lucian Blaga.- Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967;
5. Cimpoi, M. „Destinul valorilor” // „Literatura şi arta, 14 mai, 2015, p. 4.
6. Blaga, L. „Trilogia valorilor”, Bucureşti, 1976
9. Blaga, L. Opere.,- Chişinău,1995
10. Crohmălniceanu, Ov. S.,Literatura română între cele două războaie mondiale”, vol. II, Ed. Minerva, 1974)
14. Blaga, L. Opere.,- Chişinău,1995, v.1-4
15. Blaga, L. În marea trecere, Chişinău, Ed. Litera, 1997
Lidia GROSU, poetă, cercetătoare
Biblioteca "Liviu Rebreanu" 