L’oeuvre de Dumitru Matcovschi a été et reste un terrain prometteur de recherche de la nostalgie. Le poète sera redécouvert dans plusieurs nouvelles hypostases de chanteur de ce sentiment, en, rendant un tableau original de la réception des valeurs nationals et tout d’abord de tout ce qui est national, sacré et vécu profondément. La métaphore de l’amour, dans l’oeuvre de cet écrivain, est une partie évidente de la synesthésie par laquelle nous distinguons les sons, nous saisissons les formes, nous distinguons les couleurs de l’abstrait par la notion de l’amour qui se confond avec le “je” lyrique terrestre – célèbre oxymoron du discours lyrique (“avoir la nostalgie de nostalgies”/”dor de doruri”).
Un bogat spectru al „dorului folcloric” şi o fină cristalizare a acestui sentiment cu pronunţat specific naţional întâlnim în creaţia lui Dumitru Matcovschi, un poet cu o acută sensibilitate, care păstrează un echilibru între poezia de factură populară (doine, balade, ode) şi versul cult cu unduiri moderne.
În articolul Dumitru Matcovschi: Schiţă de portret, criticul literar Mihail Dolgan menţionează că acest poet „înainte de toate este un poet al dorului, al dorului scufundat cu marile aspiraţii ale omului din spaţiul mioritic: dor de viaţă şi de patrie, dor de neam şi grai, dor de casa părintească şi strămoşi, dor de femeie şi natură, dor de adevăr şi dreptate, dor de bine şi frumos, dor de omenie şi demnitate” [1].
Model de spiritualitate autohtonă, deschisă mereu spre matricea neamului, prin care se conturează dorulcu chip de durere, pătimire, suferinţă, poezia lui Dumitru Matcovschi va pivota în jurul acestor emoţii de tristeţe, măcinare şi nostalgie, dar şi de revoltă, strigătoare la cer, când este vorba de neam, Patrie, grai, origini, exprimate prin diverse specii literare ale genului liric.
Stimularea exaltării artistice a bucuriei şi a suferinţei trăite, expresivitatea vocabulelor multicolore alături de cultivarea liniei clasice a poeziei pline de muzicalitate vorbeşte despre un autor fidel tradiţionalismului întru menţinerea liniei melodice a versului şi varietatea ritmurilor, a polifoniei motivelor şi ideilor – toate izvorâte dintr-o dorinţă arzătoare de a rămâne o personalitate creatoare inconfundabilă.
Dorul în poezia lui Dumitru Matcovschi exprimă cele mai sacre aspiraţii ale omului de a se cunoaşte pe sine şi de a cunoaşte lumea înconjurătoare, de a concluziona – toate aceste tendinţe oferind posibilitatea deestimare înaltă a spiritului creativ zbuciumat, căutător şi explorator al celor mai distinse calităţi, inclusiv prin intermediul sinesteţiei – asociaţie de senzaţii de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt
Istoria literaturii române nu cunoaşte un alt poet care să-şi fi încercat pana în ilustrarea atâtor ipostaze ale dorului, acestea fiind de o diversitate definitorie a operei, dar şi a personalităţii La Dumitru Matcovschi dorul devine o permanentă năzuinţă, prin intermediul căreia eroul liric ajunge să-şi contopească „furtunile” sufletului cu cugetul, înălţându-le la nivel de idee materializată, acest fel de a fi evoluând spre exprimarea atitudinii faţă de evenimentele istorice de la 1989: „A fost o revoluţie a dorului această revoluţie a noastră…dorul e sufletul basarabeanului, dorul e toată averea noastră” [2].
Însuşi poetul mărturiseşte că întreaga lume nu este altceva decât „dor”, inclusiv şi „inima omului nu e piatră, / e numai dor şi e numai floare”, iar slova, „ca şi spicul, e un dor”. Prin urmare, destinul creatorului e cel de a fi „bolnav de dor” („De dor poeţii mor. / Să mori de dor! Ce sărbătoare mare!”), de a cânta „cu dorul”, cu cuvinte „muiate-n dor” (la Grigore Vieru poetul trebuie „să pască dor”, el fiind un „coborâtor din dor şi suferinţe”).
A nu cunoaşte „dorul”, a nu trăi până la rădăcini acest dor este echivalent, în viziunea autorului, cu „a trăi viaţa în deşert” („Noi am trădat sau nu ideea? /Noi am furat sau nu poporul? / Noi ne-am vândut sau nu credinţa? /Noi am ştiut ce-nseamnă dorul?”). De aici şi năzuinţa eroului liric de a fi „moldovean până la jale, / basarab până la dor”.
Orice creaţie are ca premisă o atitudine morală (cuvântul), finalizând cu „găsirea cuvântului ce exprimă adevărul”. Or, pentru Dumitru Matcovschi, „poezia este întotdeauna o expediţie spre adevăr” (F.Kafka) prin prisma „dorului de doruri”.
Deşi în cărţile de versuri din anii 70-80 ai sec.XX: Melodică(1971), Grâul (1974), Patria, poetul şi balada (1981), Armonie (1985), Tu, dragostea mea (1987) chipul dorului are o faţă oarecum senină, calmă, luminoasă, în volumele de mai târziu (Soarele cel mare, 1990; Vad, 1998; Frântă, inimă, 1999) dorul este înnourat, crâncen, revoltat, iar eul liric, îmbrăcat în această armură, renaşte într-un mariaj inedit de cuvinte ce exprimă suferinţele interioare, devenind rapsod al pătimirilor neamului, autorul identificându-se cu mesianismul altui poet – Octavian Goga, în opinia criticului Mihail Dolgan. Dar spre deosebire de poetul Transilvaniei, va observa exegetul român George Băjenaru, Dumitru Matcovschi este un poet al românilor de pretutindeni.
Dorul de mamă, iubită, de femeie în general („Mai frumoasă decât viaţa doar femeia poate fi”) este un dor universal, care însă nu are traducere decât doar prin exprimarea la superlativ a sentimentului eului liric. Un exemplu elocvent în acest sens este poemul de o rară frumuseţe Sărut, femeie, mâna ta („Sărut, femeie, mâna ta, / întotdeauna muncitoare / atât de mică şi de floare / Sărut, femeie, mâna ta. / Ca o aripă ce-a zburat / şi-a obosit neobosită, / să odihnească liniştită, / ca o aripă ce-a zburat”) al cărui mesaj este conceput de G.Băjenaru drept chintesenţă a creaţiei care: „…susţine fără echivoc, ideea universalităţii poeziei lui D.Matcovschi; este o odă adusă raţiunii şi sensibilităţii, fecundităţii şi frumuseţii, belşugului şi bucuriei, cuminţeniei şi cuvântului, luminii şi bucuriei, focului şi veşniciei, Pământului şi vieţii, omului pe pământ, toate laolaltă întruchipate de femeie, ca metaforă a universului uman pluridimensional” [3]. Numeroasele calităţi divine ale femeii o înalţă pe aceasta la rang de icoană: „Mai regină decât floarea doar femeia poate fi. / Mai adâncă decât marea doar femeia poate fi. / …Mai de-april ca primăvara doar femeia poate fi. / Şi mai dulce ca vioara doar femeia poate fi”.
Pe măsură ce poetul conştientizează realităţi dramatice, dorul capătă o altă faţetă – este un dor deindependenţă, identitate, de răzvrătire. Având curajul să-şi revizuiască opera şi să declare că este vinovat pentru faptul „că ani de-a rândul / Mi-a fost de nu ştiu cine teamă / Şi nu ţi-am prea cinstit cuvântul…”, vizând realităţi crude, autorul îşi reformulează crezul cetăţenesc-artistic, aprobă cu elan „dezgheţul”(de astă dată gorbaciovist), devine un înflăcărat tribun, luptător consecvent şi devotat, responsabil pentru toate cele ce se întâmplă, nu doar un simplu cântăreţ, contemplator sau observator al realităţilor evocate (Dar uneori, Impostorii, Pigmeii etc.). Rătăcirea spiritualităţii este condamnată, pentru „străbunele balade” ce „sunt arate cu tractorul”, iar penitenţa este grea şi în această situaţie „acum ca niciodată / se cere-un dor să fim”.
Aşa cum un ingredient important al creativităţii, în opinia lui Mircea Dumitrescu, unul din cercetătorii fenomenului sinestezie (a se vedea lucrarea Limbajul cinematografic, un nou limbaj, https://ru.scribd.com/document/54546113/limbaj-cinematografic),este abilitatea de a construi metafore şi analogii între domenii aparent fără nici o legătură, poetul este la fel definit drept un artizan, un meşteşugar, dar înzestrat cu har, cu talent, care depăşeşte mediocritatea comodăşi atinge nebunia sublimă şi care modelează imaginea, o metaforizează prin combinarea simţurilor pe care le trăieşte cu toate fibrele fiinţei. Este vorba de metafora sinestezică care, în accepţia cercetătorilor acestui fenomen, este o formă superioară de interpretare şi care constă în folosirea concomitentă a mai multor organe de simţ ce contribuie la sugerarea multicoloră a informaţiei. Or, la D.Matcovschi contemplarea divinului, atingerea lui prin cuvânt („Este Dumnezeu pe lume? / Poate este, poate nu-i – / Dacă este, este-anume / În cuvântul care-l spui” (Cuvântul)) devine cu atât mai penetrantă, cu cât o vocală, doar o singură vocală din alfabet capătă varii conotaţii. De exemplu, litera „o”deschide o panoramă a sublimului, are semnificaţia de fereastră a paradisului prin care se menţine legătura celestă cu teluricul: „Nu te mint. O, nu, coboară! / În vocala „O”. – Cobori! / Zboară-n cerc, – Auzi cum zboară? / Zboară îngeri păzitor…i”.
Poezia pătimaşă, angajată şi combativă este un specific al poetului şi la începutul celui de-al doilea mileniu, însuşiri care denotă curajul inegalabil în manifestarea dorului de spiritualitate românească, de revenirea noastră la credinţă şi de redeşteptare a conştiinţei de neam, suprimat ani de-a rândul şi tolerant la servilism, lipsă de atitudine şi discernământ: „Grele păcate, Basarabia, Şi gloata etc.): Violetul trece-n galben, / Galbenul la rându-i trece / Într-un verde de urzică, / Cel mai verde şi mai rece. / Şi-apoi verdele când vine / Clipa roşie să bată / Pe neprins de veste trece / Într-un roşu de baladă(Cameleonii).” Aceste variaţii de culori sunt cele specifice cameleonului, în spatele cărora se ascunde identitatea lui. Iată de ce violetul nu mai este culoarea sufletului care se contopeşte cu dorul, dar nici culoarea amurgului care identifică trecerea în timp; galbenul nu mai creează o atmosferă caldă de nostalgie prin care s-ar întrezări forma şi culoarea anotimpului (conştientizarea din nou a trecerii în timp); verdele nu mai este simbolul veşniciei – toate aceste culori capătă o nouă conotaţie, ce transmit dispersarea de valori, ele devenind culorile trădării, ale eschivării de la adevăr, ale ignorării şi neglijării acestuia.
Tonalitatea sceptică, neîncrederea în virtuţile omului elucidată în unele poezii denotă o totală dezolanţă(a se citi: Basarab, Grelele păcate)ori poate, printre rânduri, speranţa într-o perspectivă salvatoare?: „A ajuns la os otrava, / Nu mai plouă, vai, cu stele – / Trecătoare este slava, / Iar păcatele sunt grele”, dar ea, această tonalitate, nu diminuează din valoarea produsului imaginarc, din măiestria artistică în sensul integrului, eul liric fiind pătruns de regenerarea prin lumină a spectrului de doruri cumulate. De menţionat, că D.Matcovschi îşi amplifică în ultimele două decenii calităţile de clarvăzător, rămânând „creator de poezie a identităţii de limbă şi neam, cu metafore încărcate de sensuri, de istorie de mituri, dar şi de sonorităţi magice…, (care) îşi depăşeşte colegii de generaţie din România atât prin curajul duelului deschis în faţa opresorilor de limbă şi ţară, cât şi prin capacitatea total diferită de a lărgi orizontul viziunii poetice la dimensiuni cosmice” [4].
Revenind la efectele sinesteziei în creaţie, la D.Matcovschi „roua-i piatră / care face gaură în vatră, / omorând pe cea furnică”, iar „lutul (personificat) răni pe suflet are”, care „îl ard ca focul”, motiv invocat de trăirea poluării mediului înconjurător şi exprimarea atitudinii. Pe de altă parte, stropul de rouă – picătura de apă – suferă o modificare fizică: lichidul devine solid, flexibilitatea devine rigiditate, se crează simţul unor forme tari, exacte. „Rănile lutului”, la figurat vorbind, imprimă în conştient o imagine a deformării integrităţii cu străbunii, iar la propriu, conturarea aspectului, identificarea însuşirilor, recunoaşterea acţiunii transformă abstractul în ceva concret, lucrul – în fiinţă, care are suflet şi care, la rândul său, predispune la noi şi noi imagini cu noi şi noi caracteristici. În versul „neagră ne va bate ora” timpul capătă culoare, una care transmite sentimentul de groază şi care se asociază cu ora malefică, imaginea infernului fiind una distinctă.
Aici vom aminti şi de teoriile sugestoterapiei, domeniu ce l-a preocupat îndeosebi pe neurologul, psihoterapeutul bulgar Georgi Lozanov şi care a elaborat diverse metodici întru dezvoltarea personalităţii, propunând experimentarea imaginativă cu antrenarea simţurilor şi a întregului corp, cu utilizarea ambelor emisfere cerebrale. (https://liviugheorghe.wordpress.com/2010/01/16/puterea-ascunsa-a-creierului/; http://jurnalul.ro/paranormal/clarviziunea-318813.html.În acest sens, savantul îl identifică pe omul de creaţie, inclusiv pe poet ca individualitate care îşi aduce contribuţia la comunicarea ideilor şi emoţiilor prin gândirea în imagini, a căror vizualizare picturală, memorizare a acestora sunt transmise pe calea cuvintelor, a gesturilor, a mimicii. Astfel sunetul este evocat prin miros–gust–auz; culoarea – prin sunet–formă; gustul – prin diverse figuri geometrice etc
Aşadar, metafora dorului la D.Matcovschi este o parte evidentă a sinesteziei prin care desluşim sunetele, sesizăm formele, deosebim culorile abstractului prin noţiunea de dor care se contopeşte cu eul liric pământesc – celebru oximoron al discursului liric („dor de doruri”), fenomen literar amplu descris de criticul M.Dolgan în Oximoronul în discursul poetic contemporan, prin care însăşi „firea poetului se prezintă ca o alcătuire oximoronică, ce trebuie să facă faţă în permanenţă unor situaţii paradoxale” [5].
Or, însuşi D.Matcovschi mărturisea recent într-un interviu, acordat revistei Convorbiri didactice: „Dorul este o boală frumoasă, e o stare ce doare şi bucură, în acelaşi timp” („Să mori de dor! Ce fericire mare!”). Însintagma „mi-e dor de-acasă” poetul dezvăluie taina (casa mea de-acasă), prin care se subînţelege tot – mamă, tată, fraţi, locuri – într-un cuvânt, dorul de ei, sentiment despre care poetul vorbeşte cu durere: „Nu pot să mă lepăd de dor atât timp cât sunt basarabean. Basarabia e o rimă a Ardealului în ceea ce ţine de dor. Blaga, Coşbuc, Goga şi noi, cei de-aici – două părţi înstrăinate şi pline de dor” [6]. Sentimentele de linişte şi zbucium, speranţă şi deznădejde, bucurie şi tristeţe („În Ţara Dorului – un râu de dor, / O apă limpede ca de izvor / Se joacă peştele din capul lui. / De două secole pescarul nu-i. / Pluteşte-o lebădă, abia-abia. / În ochii lebedei răsare-o stea. / Răsare, scapără, uşor-uşor. / În urma lebedei – un puişor”) sunt emanate de o lumină fascinantă care impresionează puternic, prin care o simplă lebădă devine un univers al purificării.
Constantin Noica subînţelegea prin dor o „alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific… Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul cu plăcerea crescută prin durere nu pricepi bine cum… Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: plăcere de durere… Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi plăcere, şi durere” (…) [7].
Opera lui Dumitru Matcovschi a fost şi rămâne un teren promiţător de sondare a dorului, iar poetul va fi redescoperit în noi şi noi ipostaze de cântăreţ al acestui sentiment („O înălţare din baladă / Spre veşnic zbor, / Ca o iubire – ah, purtată / prin ani şi dor”), conturând un tablou original de receptare a valorilor naţionale, în primul rând al dorului de tot ce e naţional, de tot ce este sacru şi trăit în profunzime.
Referinţe:
1. Dolgan M. Dumitru Matcovschi: Schiţă de portret // Literatura şi arta, 1 iunie 2006, p.5.
2. Matcovschi D. Lupi în stână // Literatura şi arta, 14 octombrie 1999, p.5.
3. Băjenaru G. Sfântă e poezia Basarabiei. Doi autori distinşi: Matcovschi şi Vieru // Literatura şi arta, 1 ianuarie 1999, p.6.
4. Ibidem, p.6.
5. Dolgan M. Oximoronul în discursul poetic contemporan // Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană, v.I, p.166-173.
6. Matcovschi D. Ce ne-am face fără dor // Convorbiri didactice. – Martie 2006. – Nr.6. – P.8-9.
7. Noica C. Introducere la dor // Convorbiri didactice. – Martie 2006. – Nr.6. – P.42.
8. Noica C. Cuvânt împreună despre rostirea românească. – Bucureşti, 1987, p.206.
Publicat în revista ştiinţifică Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova- Chişinău: CE USM, 2006, seria „Ştiinţe filologice”
Lidia Grosu, poetă, critic literar
ÎN DOR DE UNIVERS
ACROSTIH
Poetului Dumitru Matcovschi
„Descântece de alb şi negru” poartă
Urma Soarelui,zvâcnind de-al Ţării dor…
Marele Artist jăratecu-l dezmiardă-n
Inimi nescindate de-abili cotropitori.
Tragic, ne-murind în suferinţă,
Ramul latiniei l-a plecat
Unitar, cu-a neamului fiinţă,
Magic – dinspre-al Putnei Împărat
Astăzi „Maci în rouă” mai dezleagă
Termeni exaltaţi de o povaţă:
Cu Luminile din Vadul-Raşcov, viaţa
Orbilor devine o speranţă.
Vatra Doinelor se-adună-n liturghii
Străbunii demni rămân de un profetic vers
Care străbate mintea-n profunzimi,
Hermeneutică ce poartă-un rod şi-un sens:
Iubirea-i este dorul de zbor spre înălţimi….
De LIDIA GROSU
Biblioteca "Liviu Rebreanu" 